- Teacher: Florin-Marian Maris-Hinsu
- Teacher: Florina-Carmen Maris-Hinsu
- Teacher: Oana Lianu
- Teacher: Carmen Rus
- Teacher: Mihaela-Anca Ogasanu
- Teacher: Mihai-Constantin Vieru
- Teacher: Carmen-Mihaela Vasile
B. DATINI DE PRIMĂVARĂ-VARĂ ( I )
Tematica folclorului perioadei de primăvară-vară este legată de muncile acestor anotimpuri şi de obiceiurile de fertilitate a muncilor agricole.
Obiceiurile şi cântecele se împart în două categorii:
1. Pentru pregătirea şi creşterea recoltei: Plugarul, Cucii, Bricelatul (Alegerea crailor), Lăzărelul, Sângiorzul, Junii, Căluşul, Boul înstruţat
2. Pentru strângerea recoltei: Paparuda, Scaloianul, Cununa, Drăgaica 3. În afara acestor două categorii mai există obiceiurile legate de viaţa individului şi cea de familie: Hăulitul, Înfrăţitul, Homanul, Strigarea peste sat, Alimori, Refeneaua, Câţu-mâţu, Toconelele
1. Plugarul (Crai nou, Fugar).
În fiecare an, când primăvara îşi face simţită prezenţa, în toată ţara păstorii îşi duc turmele în munţi, unde petrec sezonul cald. Este timpul renaşterii naturii, al recoltelor bogate şi al sărbătorilor dedicate roadelor naturii. O astfel de sărbătoare, cunoscută ca "Plugarul", are menirea de a aduce sănătate şi bogăţie oamenilor şi fertilitate recoltelor şi animalelor din gospodării.
Cu origini ancestrale, precreştine, sărbătoarea are loc în multe sate din întreaga ţară. La poalele Făgăraşilor, departe de potecile umblate, sărbătoarea plugarului păstrează încă rădăcinile arhaice, evitând comercializarea şi bagatelizarea. În jurul prânzului, după slujba de la biserică, tinerii satului se adună în curtea unuia dintre ei, în mod tradiţional cel ce urma să plece în armată, şi care joacă rolul plugarului. Unii dintre tineri dansează şi cântă frumoase cântece populare, în timp ce alţii îl pregătesc pe plugar, îmbrăcându-l într-un costum verde de frunze şi ramuri de brad.
Apoi, înşiraţi într-o lungă paradă pe strazile satului, tinerii îl duc pe plugar la râu şi îl aruncă în apă, sub privirile amuzate ale audienţei. Ca simbol al fertilităţii şi bogăţiei, apa este un motiv central al sărbătorii. Plugarul îşi rupe costumul de frunze şi ramuri, rămânând într-un costum închis la culoare, cu o pălărie adâncă, cu boruri largi, pe care o foloseşte cărând apa din râu cu ea şi încercând să stropească spectatorii, care o iau la fugă în toate direcţiile.
După ce reuşeşte să stropească pe mai toata lumea strânsă în jurul său, plugarul este dus înapoi cu alai mare. Parada tinerilor continuă cu muzică şi dansuri prin sat, uneori chiar şi în satele învecinate.
2. Înstruţatul boului este un vechi obicei agrar ce se practică şi în prezent cu ocazia sărbătorii Rusaliilor. Pregătirile pentru această sărbătoare încep cu câteva zile înainte. Boul este oferit de cel mai avut om al satului fiindcă organizarea acestui obicei presupune şi oferirea de mâncare şi băutură participanţilor. În ziua înstruţării, boii sunt spălaţi cu apă curată din fântână sau pârâu, potrivit unui ritual de purificare a animalelor. Spălarea are ca scop “curăţirea” tuturor de păcate pentru ca satul să fie ferit de grindină şi vremuri grele. Împăunarea se face dis-de-dimineaţă în afara satului cu panglici şi cununi de flori atârnate la gâtul şi în coarnele animalului. Un alai de 30-40 de tineri însoţeşte boul înstruţat într-o procesiune care începe din faţa bisericii şi străbate întreg satul. Din fiecare casă prin faţa căreia se trece se aruncă găleţi de apă asupra boului, ceea ce semnifică fertilitatea şi bogăţia. Din alai fac parte şi fete de măritat care rostesc versuri şi chiote de-a lungul întregii procesiuni, care se încheie cu o petrecere.
3. Cucii
Ceremonialul de fertilizare şi purificare a spaţiului şi timpului în prima zi după Lăsatul Secului de Paşte prin practica magică a bătutului ritual cu opinca, împlinită de feciori şi bărbaţi tineri
mascaţi, este numit Cucii. Ziua Cucilor este o veche sărbătoare cu origine paleocreştină, provenind din sărbători păgâne romane.
Este o datină de primăvară cu valenţe purificatoare atestată numai în sudul ţării. Participanţii acordau o importanţă deosebită mascării în cuci, în special confecţionării glugii, lucrată cu multă iscusinţă, frumos ornamentată din hârtie colorată sau oglinzi. Cucii erau feciori înjugaţi la un plug cu care se ara simbolic în cerc, în curtea gospodarului şi în jurul satului. Îmbrăcaţi în fuste, ca femeile, cu glugă pe cap, cu un băţ în mână şi cu un clopot mare în spate, Cucii alergau în prima dimineaţă după Lăsatul Secului, uneori în ziua Lăsatului de Sec, după copii, fete, femei, oameni, pe care îi atingeau şi adesea îi trânteau. Spre mijlocul zilei, luau în mână câte o nuia de care legau o opincă ruptă sau o cârpă cu cenuşă şi urmau alte alergături şi alte lovituri la spatele curioşilor. Seara, cucii mergeau în grup, din casă în casă, pentru a face câte o horă în curte. Interesante sunt şi credinţele localnicilor despre cuci: "Cel ce se face cuc trebuie să se faca de trei ori sau de nouă ori în nouă ani, căci altfel se crede că murind se va face diavol". "Fulgii luaţi de la gluga cucului îi întrebuinţează femeile ca să afume pe cei ce suferă de frică", "Dacă omul sau oricine nu primeşte o lovitură de la Cuci în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an". Cucul, pasăre-oracol atestată şi la vechii greci, avea un rol purificator. Masca păsării alunga spiritele malefice cu sunetul clopotului, fertiliza fetele si nevestele tinere prin atingerea acestora cu opinca, gonea bolile prin arderea fulgilor din glugă. Masca reprezenta, în totalitatea ei, scurgerea timpului anual şi sezonal. Aşa se desfăşura acest obicei cu un secol în urmă. Fără prea mari schimbări el poate fi văzut şi astăzi în satele Brăneşti – Ilfov, Independenţa, judeţul Călăraşi, şi altele.
Obiceiurile din ziua de 23 aprilie, de Sfântu Gheorghe sunt legate de cultul vegetaţiei:
4. Sângeorz
Un tânăr era îmbrăcat în verdeaţă, udat şi aruncat apoi în apă. Obiceiul era urmat de cântece şi dansuri. În Bihor, de Sângeorz (Sânjorj) se băgau slugile, în general copii şi tineri de oameni săraci. Simbria era stabilită în haine şi încălţăminte, hrană şi produse agricole, mai rar în bani. Tot în această zi, se udau fetele şi băieţii între ei, inclusiv prin băgatul în criş sau vali, dacă vremea este frumoasă. Dacă se lua apă pentru udat în cofî, atunci se puneau obiecte de argint în aceasta, tinerii se spălau pe faţă cu apa astfel “tratată”, ca să se cureţe şi să nu facă bube. În ajunul Sângeorzului se puneau crengi de rug (trandafir, măceş, etc.) la ferestre, la poartă, la grajd, la coteţe etc., pentru a nu lua Marţolea laptele de la vaci sau de la oi şi pentru a alunga duhurile necurate.
Bricelatul
Atestat în Transilvania, Bricelatul sau Alegerea cailor este un obicei practicat doar de către feciori, în ziua care coincide cu prima sau a doua zi a Paştelor. Feciorul ieşit primul la arat în primăvara respectivă era învestit de către ceilalţi în funcţia de crai-judecător. Purtat pe braţe de patru sau şase tineri, "craiul" era dus la râu şi udat. Aşezat pe un jilţ în curtea bisericii şi încadrat de cei care îl purtaseră, "craiul" judeca şi emitea pedepse, mai mult sau mai puţin simbolice (de obicei o bătaie uşoară la tălpi) adresate tuturor feciorilor din sat care, în decursul anului ce trecuse, au comis fapte reprobate de comunitate. Pedepsele sunt puse în practică de către ajutoarele craiului şi nici un fecior nu li se sustrage. Urmează o petrecere a feciorilor, desfăşurată la casa craiului, la care sunt invitate şi fetele necăsătorite. Element, probabil, al vechiului drept cutumiar, obiceiul nu se mai practică de cca. 60 de ani.
Junii
Era un obicei de Paşti care cuprindea alegerea conducătorilor din grupul bărbătesc, azvârlirea buzduganului în mijlocul horei, plecarea la fete pentru a primi în dar ouă, împlântarea brazilor în faţa porţii conducătorului, înmormântarea parodiată, răscumpărarea feciorului, jocul cu măşti. Toate acestea erau însoţite de petreceri.
Serbarea junilor le este specifică celor din oraşul Braşov şi are loc astfel: Toţi feciorii care doresc să ia parte la această petrecere se întâlnesc înainte de Paşte, de obicei în Postul mare, în ziua Buna-Vestire sau de Florii, pe Prund, în locul în care a fost ridicată prima biserică românească şi îi aleg pe membrii serbării, iar aceştia aleg din mijlocul lor un vătaf, un armaş mare şi un armaş mic. Vătaful şi cei doi armaşi sunt conducătorii serbării, iar ceilalţi sunt membrii acesteia. Vătaful poartă trei cocarde naţionale la pălărie şi o panglică lată roşie peste umăr şi înnodată la subsoară, armaşul mare poartă două cocarde şi o panglică albastră, armaşul mic poartă o cocardă şi o panglică galbenă, iar restul membrilor poartă panglici înguste naţionale. Vătaful şi armaşii mai poartă câte un buzdugan. După ce şi-au ales conducătorii şi au tocmit lăutarii şi au stabilit unde se vor întâlni, se pleacă acasă. În ziua de Paşte se adună toţi pe la ora trei la biserică, iau parte la vecernie şi după aceea se duc acasă la protopop. Intrând în curtea acestuia, junii cântă “Hristos a înviat” şi după ce termină de cântat protopopul face o listă cu toţi junii care iau parte la serbare. Dupa ce termina de scris şi de citit lista, de vătaf şi de armaşi se apropie câţiva inşi, îi ridică, le iau pălăriile, cântă iar “Hristos a înviat” şi apoi joaca o horă – hora junilor. În timpul jocului, vătaful iese din rând, îşi lasă pălăria altui june şi aruncă buzduganul de trei ori în sus şi dacă vrea îl prinde. Apoi vin armaşii şi ceilalţi juni şi aruncă şi ei buzduganul. După ce au terminat de aruncat buzduganul şi de cântat, junii sărută mâna protopopului care le ţine o scurtă cuvântare şi, luându-şi rămas bun de la el se duc pe Prund unde caută şi aruncă buzduganul până se înserează. A doua zi se adună toţi junii frumos îmbrăcaţi, se împart în trei cete, fiecare cu lăutarii şi cu surlaşii ei şi merg pe la casele oamenilor unde se află fete mari, să adune bani şi ouă pentru petrecerea junilor. La patru, junii se adună într-o grădină lângă biserica de pe Tocele, Grădina lui Cimen unde se adună mai mulţi oameni si petrec până seara. În această zi aruncă buzduganul oricine doreşte, dar trebuie să plătească câţiva bănuţi pentru fiecare aruncătură. A treia zi ei se duc pe dealul Coasta Prundului unde petrec ca în ziua precedentă, până seara. Ziua cea mai importantă este a patra zi, adică miercuri. În această dimineaţă toţi junii se duc călare într-o luncă înconjurată de pietre numită “Între pietre”. Aici se adună oameni mulţi şi petrec până după patru după-amiaza când se întorc la oraş. În fruntea coloanei merg mai mulţi băieţi călare, urmaţi de lăutari, surlaşi, purtătorii de brazi, junii călare, care cu femei vesele. Trecând spre partea de apus se duc pe un deal unde petrec până seara. Joia după Paşti şi în Duminica Tomii ies sub Tâmpa şi se ospătează, se veselesc, joacă şi aruncă buzduganul până seara. Duminică seara, după ce au petrecut, junii se duc pe Prund unde mai joacă până la lăsarea întunericului şi se despart apoi cu salutul “Hristos a înviat”. La români, sărbătoarea Paştelui reprezintă Învierea Domnului nostru Isus Hristos, revenirea la viaţă a naturii după iarnă, lăsarea în urmă a relelor şi începerea unei vieţi noi, mai bună, mai sănătoasă şi mai plină de bucurii.
5. 1 MAI ARMINDENI
Ziua dedicată zeului vegetaţiei, protector al vitelor, cailor, holdelor semănate, viilor şi livezilor, se numeşte Armindeni în Transilvania, Banat, Bucovina şi Moldova, unde este celebrată la 1 mai, şi Sângiorz în Muntenia şi Oltenia, unde este prăznuită la 23 aprilie. În Ţara Lăpuşului el este sărbătorit la Rusalii. Obiceiurile specifice acestei zile sunt: împodobirea cu ramura verde, substitut al zeului vegetaţiei, a stâlpilor porţilor şi caselor, a intrărilor în adăposturile vitelor şi în alte anexe gospodăreşti pentru protecţia oamenilor şi animalelor de forţele distrugătoare ale spiritelor malefice; împlântarea în curte, în mijlocul satului, la stâna de oi, în ţarină, între hotare, a unei prăjini înalte cu ramuri verzi în vârf sau chiar a unui arbore întreg curăţat până spre vârf de crengi şi împodobit cu cununi de flori şi spice de grâu numit Arminden, Maial, Pomul de Mai; organizarea petrecerilor câmpeneşti, la iarbă verde, la pădure, la vii şi livezi unde se mânca miel fript şi se bea vin roşu amestecat cu pelin, pentru schimbarea sângelui şi apărarea oamenilor şi vitelor de boli, în special de ciumă:
„Frunză verde de pelin,
Iată-ne la Armindeni,
Beau mesenii şi mănâncă,
Şi de ciumă nu li-e frică!”; rostogolirea (tăvălitul) prin iarbă, spălarea pe mâini şi pe faţă cu rouă; strigarea pe nume a strigoilor pentru a-i împiedica să fure mana vitelor cu lapte şi a holdelor semănate; purtarea pelinului la pălărie, în sân, în buzunare, împodobirea ferestrelor şi icoanelor cu ramuri sau frunze de pelin; semănarea primelor cuiburi de fasole şi castraveţi. Local, Armindenul se considera început de vară şi limita calendaristică până când se mai putea semăna porumbul. Obiceiul prinderii ramurii verzi sau împlântării Pomului de Mai a fost amalgamat cu tradiţia inspirată de episodul din Noul Testament al omorârii copiilor de Irod. Conform legendei, după ce acesta ar fi tăiat o zi întreagă capetele copiilor, mergând din casă în casă, ar fi pus seara, ca semn, o ramura verde la locuinţa unde a ajuns şi de unde urma să reînceapă a doua zi măcelul. Dar, în timpul nopţii, oamenii au pus ramuri verzi la toate casele, înşelându-l pe Irod şi salvându-l pe pruncul Isus.
6. Lazărul ( Lazăre, Lăzărel, Lăzăriţă) – obicei de Florii
Lăzărelul este un ceremonial al cetei de fecioare, structurat după modelul colindelor, dedicat zeului vegetaţiei cu acelaşi nume în Sâmbăta Floriilor. Personajul central, Lăzăriţa, îmbrăcată mireasă (rochie albă şi coroniţă de flori pe cap), se plimba cu paşi dansanţi, înainte şi înapoi, în interiorul cercului format din surate, pe o melodie simplă, duioasă, care povesteşte drama eroului vegetaţiei: plecarea de acasă a tânărului cu oile sau cu caprele, căţărarea în copac pentru a doborî frunza animalelor, moartea lui năprasnică prin căderea din arbore, căutarea îndelungată şi găsirea trupului neînsufleţit de către surioare, aducerea acasă, scalda mortului în lapte dulce, îmbrăcarea în frunze de nuc, aruncarea scaldei pe sub nuci, învierea şi metamorfozarea lui Lăzărel în flori şi vegetaţie luxuriantă, moment culminant marcat de hora veselă a colindătoarelor. Moartea şi renaşterea anuală a eroului reconstituite de textul folcloric păstrează amintirea ceremoniilor antice dedicate zeilor vegetaţiei (Dionysos, Adonis, Afrodita, Attis, Osiris). După unele tradiţii, corpul neînsufleţit al lui Lazăr a fost găsit şi bocit de sora lui mai mare, care era nevasta lui Dragobete şi nora Babei Dochia. De atunci ar fi rămas şi obiceiul jelitului la mort (Dobrogea, sudul Munteniei).
În Transilvania fetele uneau în această seară o oglindă şi o cămaşă curată sub un par altoit, pentru ca dimineaţa să răsară soarele peste ele. Cu aceste două obiecte se făceau apoi farmece de dragoste şi sănătate.
7. JOCUL CĂLUŞARILOR
Ceremonialul de mare spectacol, în care zeul Calus petrece şi se desfată împreună cu anturajul său divin, ceata căluşarilor din săptămâna Rusaliilor este cunoscut sub numele de Căluşari. Obiceiul Căluşului cuprinde practici şi formule magice, aspecte ale credinţei în existenţa Rusaliilor (spirite rele feminine) şi ale cultului unui străvechi zeu cabalin, acest fapt reieşind din numele obiceiului: Căluş, Căluşari, Căluţ sau Călucean. Dansurile şi actele rituale sunt executate de o ceată masculină strict ierarhizată: Mut, Vătaf, ajutor de Vătaf, Stegar, Căluşari de rând. Unele piese poartă şi ele denumiri adecvate cum ar fi Căluş sau Cal, dansul propriu-zis imitând şi el, de altfel, tropăiturile acestui animal. Totodată, este şi un prilej de venerare a strămoşilor, sâmbăta de dinaintea Rusaliilor fiind cunoscută şi sub denumirea de Moşii de vară. Ceremonialul Căluşului este complex şi ascunde taine care cu greu mai pot fi desluşite în zilele noastre. În sâmbăta de dinaintea Rusaliilor, sau chiar de Rusalii, dis-de-dimineaţă, Căluşarii, însoţiţi de lăutari, se duc într-un loc tainic din moşia satului. Ei se îmbracă în straie obişnuite, dar au cu ei şi costumele specifice: pălării cu boruri largi împodobite cu mărgele şi panglici multicolore, mijlocul şi pieptarul le este încins cu betele, iar la brâu poartă batiste brodate. La genunchi şi la glezne au canafuri, iar în picioare au opinci cu pinteni din metal care sună în timpul dansului; excepţie face ,,Mutul'' care este personificarea Căluşului (al zeului cal şi protector al cailor). Fiecare căluşar are un băţ. În trecut, locul băţului era luat de săbii din lemn sau metal. Vătaful duce şi o prăjină de 4-5 metri, o năframă albă, panglici, aţă roşie din care se va face steagul Căluşarilor. La taina cea mare a naşterii Căluşului (Legatul Căluşului) nu asistă decât Căluşarii, lăutarii fiind îndepărtaţi de la locul respectiv, şi, ca urmare, nu depun jurământ de credinţă în faţa Mutului si Vătafului. Este momentul când se face ciocul Căluşului dintr-un lemn răsucit sau cioplit, în forma unui cap şi gât de cal. Acesta se îmbracă într-o piele de iepure în care se pun diferite plante de leac, dar şi nişte aţe cu măsura Căluşarilor. Ei depun jurământul de credinţă şi sunt iniţiaţi în noul rol prin săritul peste Căluş. Căluşarii se consideră slujitorii Tatălui Ceresc şi nu se pot prinde în lucruri rele sau necurate. Tinerii care doresc să intre în ceata de căluşari trebuie să ştie jocul, să treacă printr-un ceremonial de purificare a răului din ei şi să rostească acest jurământ. Prin juramânt, tinerii se angajează să respecte şi să ducă mai departe tradiţia căluşarilor şi să nu se îndoiască de credinţa în Dumnezeu. Ei se salută zicând ,,Halai şa!'' sau nechează precum caii, mestecă usturoi pentru a fi protejaţi împotriva spiritelor rele şi mai ales a bolilor lăsate de hidoasele babe Rusalii. Ceata se deplasează pe la casele oamenilor şi începe un dans fascinant, care imită mişcările calului. Starea euforică şi coeziunea mistică între participanţi, legaţi prin jurământ de credinţă şi complicate rituri de consacrare, sunt obţinute prin executarea, până la epuizarea fizică şi psihică, a dansurilor sacre, după melodii de joc cântate de lăutari. Astfel, dansurile căluşăreşti au acelaşi efect cu cel al beţiilor rituale de la Anul Nou (Revelionul, Îngropatul Crăciunului, Iordănitul Femeilor). Jocul căluşarilor poartă cu sine funcţii şi roluri diferite ca vechime şi semnificaţie:
- desfătarea zeului cabalin substituit de o mască purtată de Mut, de o efigie (Steagul Căluşului), un totem (Ciocnitul Căluşului) în care apar excese, urme ale unor practici orgiastice;
- transferul magic al fertilităţii divine prin vrăjirea, în timpul jocului, a bolovanului de sare, dat apoi vitelor pentru prăsire şi înmulţire, şi a blidului cu seminţe pentru însămânţarea şi rodnicia ogoarelor;
- grăbirea căsătoriei fetelor şi fertilizarea simbolică a tinerelor neveste prin intrarea lor, la încheierea jocului, în hora căluşarilor şi prin atingerea falusului purtat de Mut;
- vindecarea persoanelor “luate din Rusalii”, “luate din Căluş”, etc., prin transferul magic al sufletului sănătos de la oala de lut spartă cu băţul de Mut sau Vătaf, de la puiul de găină sacrificat violent sau de la căluşarul supus unei morţi rituale, numită Doborârea căluşarilor, la omul bolnav;
- jucatul copiilor purtaţi în braţe în hora Căluşului sau săritul lor, întinşi pe pământ, de către căluşari pentru alungarea bolilor, în special a "frigurilor";
- alungarea Ielelor sau Rusaliilor prin ameninţarea lor cu diferite arme preistorice (beţe, săbii din lemn, arcuri cu săgeţi), prin scenele războinice (Războiul), prin plantele vrăjite (pelin, usturoi), prin impetuozitatea dansurilor căluşăreşti care imită, uneori, mersul la trap sau în galop al cailor, prin formule indescifrabile şi zgomote produse de zurgălăi şi clopoţei. Pe tot parcursul dansului, ciocul este purtat în traistă sau în braţe numai de către Mut sau Vătaf. Spectatorii nu îl pot privi decât pentru câteva momente, în care li se arată capul scos din traistă. Principalul protagonist al spectacolului este Mutul, care face tot felul de giumbuşlucuri, merge în mâini, execută diferite acrobaţii, nu ascultă de vătaf, îi pedepseşte simbolic pe cei care nu dansează bine, glumeşte cu cei din public. Căluşarii colindă în acest mod tot satul până la apusul soarelui. În unele zone, obiceiul se sfârşeşte marţea, când are loc spargerea Căluşului. Căluşarii se duc apoi şi îngroapă ciocul într-un loc ascuns şi abia peste un an îl mai scot la lumină, cu ocazia unui nou legământ. Deşi iniţial s-a crezut că originea obiceiului se află în dansurile militare romane, ce semnifică răpirea sabinelor sau uciderea zeului Osiris de către Set, ulterior specialiştii au căzut de acord că este vorba de un obicei de origine traco-getică. Căluşarii (bărbaţii cei mai agili şi mai puternici din sat) au un rol important în cadrul comunităţii. Ei reiau în mod simbolic viaţa zeului cabalin şi săvârşesc rituri de vindecare a persoanelor îmbolnăvite de Rusalii şi de alungare a spiritelor rele.
Dansul este executat prin lovituri ale calcâielor, bătăi apăsate în pământ, sărituri în aer, strigături. Melodiile sunt instrumentale, interpretate la fluier, cimpoi sau vioară, şi însoţesc dansul. Ele sunt formate din două sau mai multe părţi, o parte lentă şi apoi una sau mai multe melodii foarte vioaie. În Transilvania dansul se practică fie de Anul Nou, pe melodii de joc, fie de la Crăciun la Anul Nou, cu desfăşurare complexă. În Munteni a creat de-a lungul timpului o gamă întregă de jocuri: Murguleţul, Sârba, Băltăreasca, etc.
Căluşul este astăzi un joc de mare virtuozitate şi tehnică, fiind o preţioasă comoară folclorică, dar şi un izvor viu al religiei geto-dacilor.
Tematica folclorului perioadei de primăvară-vară este legată de muncile acestor anotimpuri şi de obiceiurile de fertilitate a muncilor agricole.
Obiceiurile şi cântecele se împart în două categorii:
1. Pentru pregătirea şi creşterea recoltei: Plugarul, Cucii, Bricelatul (Alegerea crailor), Lăzărelul, Sângiorzul, Junii, Căluşul, Boul înstruţat
2. Pentru strângerea recoltei: Paparuda, Scaloianul, Cununa, Drăgaica 3. În afara acestor două categorii mai există obiceiurile legate de viaţa individului şi cea de familie: Hăulitul, Înfrăţitul, Homanul, Strigarea peste sat, Alimori, Refeneaua, Câţu-mâţu, Toconelele
1. Plugarul (Crai nou, Fugar).
În fiecare an, când primăvara îşi face simţită prezenţa, în toată ţara păstorii îşi duc turmele în munţi, unde petrec sezonul cald. Este timpul renaşterii naturii, al recoltelor bogate şi al sărbătorilor dedicate roadelor naturii. O astfel de sărbătoare, cunoscută ca "Plugarul", are menirea de a aduce sănătate şi bogăţie oamenilor şi fertilitate recoltelor şi animalelor din gospodării.
Cu origini ancestrale, precreştine, sărbătoarea are loc în multe sate din întreaga ţară. La poalele Făgăraşilor, departe de potecile umblate, sărbătoarea plugarului păstrează încă rădăcinile arhaice, evitând comercializarea şi bagatelizarea. În jurul prânzului, după slujba de la biserică, tinerii satului se adună în curtea unuia dintre ei, în mod tradiţional cel ce urma să plece în armată, şi care joacă rolul plugarului. Unii dintre tineri dansează şi cântă frumoase cântece populare, în timp ce alţii îl pregătesc pe plugar, îmbrăcându-l într-un costum verde de frunze şi ramuri de brad.
Apoi, înşiraţi într-o lungă paradă pe strazile satului, tinerii îl duc pe plugar la râu şi îl aruncă în apă, sub privirile amuzate ale audienţei. Ca simbol al fertilităţii şi bogăţiei, apa este un motiv central al sărbătorii. Plugarul îşi rupe costumul de frunze şi ramuri, rămânând într-un costum închis la culoare, cu o pălărie adâncă, cu boruri largi, pe care o foloseşte cărând apa din râu cu ea şi încercând să stropească spectatorii, care o iau la fugă în toate direcţiile.
După ce reuşeşte să stropească pe mai toata lumea strânsă în jurul său, plugarul este dus înapoi cu alai mare. Parada tinerilor continuă cu muzică şi dansuri prin sat, uneori chiar şi în satele învecinate.
2. Înstruţatul boului este un vechi obicei agrar ce se practică şi în prezent cu ocazia sărbătorii Rusaliilor. Pregătirile pentru această sărbătoare încep cu câteva zile înainte. Boul este oferit de cel mai avut om al satului fiindcă organizarea acestui obicei presupune şi oferirea de mâncare şi băutură participanţilor. În ziua înstruţării, boii sunt spălaţi cu apă curată din fântână sau pârâu, potrivit unui ritual de purificare a animalelor. Spălarea are ca scop “curăţirea” tuturor de păcate pentru ca satul să fie ferit de grindină şi vremuri grele. Împăunarea se face dis-de-dimineaţă în afara satului cu panglici şi cununi de flori atârnate la gâtul şi în coarnele animalului. Un alai de 30-40 de tineri însoţeşte boul înstruţat într-o procesiune care începe din faţa bisericii şi străbate întreg satul. Din fiecare casă prin faţa căreia se trece se aruncă găleţi de apă asupra boului, ceea ce semnifică fertilitatea şi bogăţia. Din alai fac parte şi fete de măritat care rostesc versuri şi chiote de-a lungul întregii procesiuni, care se încheie cu o petrecere.
3. Cucii
Ceremonialul de fertilizare şi purificare a spaţiului şi timpului în prima zi după Lăsatul Secului de Paşte prin practica magică a bătutului ritual cu opinca, împlinită de feciori şi bărbaţi tineri
mascaţi, este numit Cucii. Ziua Cucilor este o veche sărbătoare cu origine paleocreştină, provenind din sărbători păgâne romane.
Este o datină de primăvară cu valenţe purificatoare atestată numai în sudul ţării. Participanţii acordau o importanţă deosebită mascării în cuci, în special confecţionării glugii, lucrată cu multă iscusinţă, frumos ornamentată din hârtie colorată sau oglinzi. Cucii erau feciori înjugaţi la un plug cu care se ara simbolic în cerc, în curtea gospodarului şi în jurul satului. Îmbrăcaţi în fuste, ca femeile, cu glugă pe cap, cu un băţ în mână şi cu un clopot mare în spate, Cucii alergau în prima dimineaţă după Lăsatul Secului, uneori în ziua Lăsatului de Sec, după copii, fete, femei, oameni, pe care îi atingeau şi adesea îi trânteau. Spre mijlocul zilei, luau în mână câte o nuia de care legau o opincă ruptă sau o cârpă cu cenuşă şi urmau alte alergături şi alte lovituri la spatele curioşilor. Seara, cucii mergeau în grup, din casă în casă, pentru a face câte o horă în curte. Interesante sunt şi credinţele localnicilor despre cuci: "Cel ce se face cuc trebuie să se faca de trei ori sau de nouă ori în nouă ani, căci altfel se crede că murind se va face diavol". "Fulgii luaţi de la gluga cucului îi întrebuinţează femeile ca să afume pe cei ce suferă de frică", "Dacă omul sau oricine nu primeşte o lovitură de la Cuci în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an". Cucul, pasăre-oracol atestată şi la vechii greci, avea un rol purificator. Masca păsării alunga spiritele malefice cu sunetul clopotului, fertiliza fetele si nevestele tinere prin atingerea acestora cu opinca, gonea bolile prin arderea fulgilor din glugă. Masca reprezenta, în totalitatea ei, scurgerea timpului anual şi sezonal. Aşa se desfăşura acest obicei cu un secol în urmă. Fără prea mari schimbări el poate fi văzut şi astăzi în satele Brăneşti – Ilfov, Independenţa, judeţul Călăraşi, şi altele.
Obiceiurile din ziua de 23 aprilie, de Sfântu Gheorghe sunt legate de cultul vegetaţiei:
4. Sângeorz
Un tânăr era îmbrăcat în verdeaţă, udat şi aruncat apoi în apă. Obiceiul era urmat de cântece şi dansuri. În Bihor, de Sângeorz (Sânjorj) se băgau slugile, în general copii şi tineri de oameni săraci. Simbria era stabilită în haine şi încălţăminte, hrană şi produse agricole, mai rar în bani. Tot în această zi, se udau fetele şi băieţii între ei, inclusiv prin băgatul în criş sau vali, dacă vremea este frumoasă. Dacă se lua apă pentru udat în cofî, atunci se puneau obiecte de argint în aceasta, tinerii se spălau pe faţă cu apa astfel “tratată”, ca să se cureţe şi să nu facă bube. În ajunul Sângeorzului se puneau crengi de rug (trandafir, măceş, etc.) la ferestre, la poartă, la grajd, la coteţe etc., pentru a nu lua Marţolea laptele de la vaci sau de la oi şi pentru a alunga duhurile necurate.
Bricelatul
Atestat în Transilvania, Bricelatul sau Alegerea cailor este un obicei practicat doar de către feciori, în ziua care coincide cu prima sau a doua zi a Paştelor. Feciorul ieşit primul la arat în primăvara respectivă era învestit de către ceilalţi în funcţia de crai-judecător. Purtat pe braţe de patru sau şase tineri, "craiul" era dus la râu şi udat. Aşezat pe un jilţ în curtea bisericii şi încadrat de cei care îl purtaseră, "craiul" judeca şi emitea pedepse, mai mult sau mai puţin simbolice (de obicei o bătaie uşoară la tălpi) adresate tuturor feciorilor din sat care, în decursul anului ce trecuse, au comis fapte reprobate de comunitate. Pedepsele sunt puse în practică de către ajutoarele craiului şi nici un fecior nu li se sustrage. Urmează o petrecere a feciorilor, desfăşurată la casa craiului, la care sunt invitate şi fetele necăsătorite. Element, probabil, al vechiului drept cutumiar, obiceiul nu se mai practică de cca. 60 de ani.
Junii
Era un obicei de Paşti care cuprindea alegerea conducătorilor din grupul bărbătesc, azvârlirea buzduganului în mijlocul horei, plecarea la fete pentru a primi în dar ouă, împlântarea brazilor în faţa porţii conducătorului, înmormântarea parodiată, răscumpărarea feciorului, jocul cu măşti. Toate acestea erau însoţite de petreceri.
Serbarea junilor le este specifică celor din oraşul Braşov şi are loc astfel: Toţi feciorii care doresc să ia parte la această petrecere se întâlnesc înainte de Paşte, de obicei în Postul mare, în ziua Buna-Vestire sau de Florii, pe Prund, în locul în care a fost ridicată prima biserică românească şi îi aleg pe membrii serbării, iar aceştia aleg din mijlocul lor un vătaf, un armaş mare şi un armaş mic. Vătaful şi cei doi armaşi sunt conducătorii serbării, iar ceilalţi sunt membrii acesteia. Vătaful poartă trei cocarde naţionale la pălărie şi o panglică lată roşie peste umăr şi înnodată la subsoară, armaşul mare poartă două cocarde şi o panglică albastră, armaşul mic poartă o cocardă şi o panglică galbenă, iar restul membrilor poartă panglici înguste naţionale. Vătaful şi armaşii mai poartă câte un buzdugan. După ce şi-au ales conducătorii şi au tocmit lăutarii şi au stabilit unde se vor întâlni, se pleacă acasă. În ziua de Paşte se adună toţi pe la ora trei la biserică, iau parte la vecernie şi după aceea se duc acasă la protopop. Intrând în curtea acestuia, junii cântă “Hristos a înviat” şi după ce termină de cântat protopopul face o listă cu toţi junii care iau parte la serbare. Dupa ce termina de scris şi de citit lista, de vătaf şi de armaşi se apropie câţiva inşi, îi ridică, le iau pălăriile, cântă iar “Hristos a înviat” şi apoi joaca o horă – hora junilor. În timpul jocului, vătaful iese din rând, îşi lasă pălăria altui june şi aruncă buzduganul de trei ori în sus şi dacă vrea îl prinde. Apoi vin armaşii şi ceilalţi juni şi aruncă şi ei buzduganul. După ce au terminat de aruncat buzduganul şi de cântat, junii sărută mâna protopopului care le ţine o scurtă cuvântare şi, luându-şi rămas bun de la el se duc pe Prund unde caută şi aruncă buzduganul până se înserează. A doua zi se adună toţi junii frumos îmbrăcaţi, se împart în trei cete, fiecare cu lăutarii şi cu surlaşii ei şi merg pe la casele oamenilor unde se află fete mari, să adune bani şi ouă pentru petrecerea junilor. La patru, junii se adună într-o grădină lângă biserica de pe Tocele, Grădina lui Cimen unde se adună mai mulţi oameni si petrec până seara. În această zi aruncă buzduganul oricine doreşte, dar trebuie să plătească câţiva bănuţi pentru fiecare aruncătură. A treia zi ei se duc pe dealul Coasta Prundului unde petrec ca în ziua precedentă, până seara. Ziua cea mai importantă este a patra zi, adică miercuri. În această dimineaţă toţi junii se duc călare într-o luncă înconjurată de pietre numită “Între pietre”. Aici se adună oameni mulţi şi petrec până după patru după-amiaza când se întorc la oraş. În fruntea coloanei merg mai mulţi băieţi călare, urmaţi de lăutari, surlaşi, purtătorii de brazi, junii călare, care cu femei vesele. Trecând spre partea de apus se duc pe un deal unde petrec până seara. Joia după Paşti şi în Duminica Tomii ies sub Tâmpa şi se ospătează, se veselesc, joacă şi aruncă buzduganul până seara. Duminică seara, după ce au petrecut, junii se duc pe Prund unde mai joacă până la lăsarea întunericului şi se despart apoi cu salutul “Hristos a înviat”. La români, sărbătoarea Paştelui reprezintă Învierea Domnului nostru Isus Hristos, revenirea la viaţă a naturii după iarnă, lăsarea în urmă a relelor şi începerea unei vieţi noi, mai bună, mai sănătoasă şi mai plină de bucurii.
5. 1 MAI ARMINDENI
Ziua dedicată zeului vegetaţiei, protector al vitelor, cailor, holdelor semănate, viilor şi livezilor, se numeşte Armindeni în Transilvania, Banat, Bucovina şi Moldova, unde este celebrată la 1 mai, şi Sângiorz în Muntenia şi Oltenia, unde este prăznuită la 23 aprilie. În Ţara Lăpuşului el este sărbătorit la Rusalii. Obiceiurile specifice acestei zile sunt: împodobirea cu ramura verde, substitut al zeului vegetaţiei, a stâlpilor porţilor şi caselor, a intrărilor în adăposturile vitelor şi în alte anexe gospodăreşti pentru protecţia oamenilor şi animalelor de forţele distrugătoare ale spiritelor malefice; împlântarea în curte, în mijlocul satului, la stâna de oi, în ţarină, între hotare, a unei prăjini înalte cu ramuri verzi în vârf sau chiar a unui arbore întreg curăţat până spre vârf de crengi şi împodobit cu cununi de flori şi spice de grâu numit Arminden, Maial, Pomul de Mai; organizarea petrecerilor câmpeneşti, la iarbă verde, la pădure, la vii şi livezi unde se mânca miel fript şi se bea vin roşu amestecat cu pelin, pentru schimbarea sângelui şi apărarea oamenilor şi vitelor de boli, în special de ciumă:
„Frunză verde de pelin,
Iată-ne la Armindeni,
Beau mesenii şi mănâncă,
Şi de ciumă nu li-e frică!”; rostogolirea (tăvălitul) prin iarbă, spălarea pe mâini şi pe faţă cu rouă; strigarea pe nume a strigoilor pentru a-i împiedica să fure mana vitelor cu lapte şi a holdelor semănate; purtarea pelinului la pălărie, în sân, în buzunare, împodobirea ferestrelor şi icoanelor cu ramuri sau frunze de pelin; semănarea primelor cuiburi de fasole şi castraveţi. Local, Armindenul se considera început de vară şi limita calendaristică până când se mai putea semăna porumbul. Obiceiul prinderii ramurii verzi sau împlântării Pomului de Mai a fost amalgamat cu tradiţia inspirată de episodul din Noul Testament al omorârii copiilor de Irod. Conform legendei, după ce acesta ar fi tăiat o zi întreagă capetele copiilor, mergând din casă în casă, ar fi pus seara, ca semn, o ramura verde la locuinţa unde a ajuns şi de unde urma să reînceapă a doua zi măcelul. Dar, în timpul nopţii, oamenii au pus ramuri verzi la toate casele, înşelându-l pe Irod şi salvându-l pe pruncul Isus.
6. Lazărul ( Lazăre, Lăzărel, Lăzăriţă) – obicei de Florii
Lăzărelul este un ceremonial al cetei de fecioare, structurat după modelul colindelor, dedicat zeului vegetaţiei cu acelaşi nume în Sâmbăta Floriilor. Personajul central, Lăzăriţa, îmbrăcată mireasă (rochie albă şi coroniţă de flori pe cap), se plimba cu paşi dansanţi, înainte şi înapoi, în interiorul cercului format din surate, pe o melodie simplă, duioasă, care povesteşte drama eroului vegetaţiei: plecarea de acasă a tânărului cu oile sau cu caprele, căţărarea în copac pentru a doborî frunza animalelor, moartea lui năprasnică prin căderea din arbore, căutarea îndelungată şi găsirea trupului neînsufleţit de către surioare, aducerea acasă, scalda mortului în lapte dulce, îmbrăcarea în frunze de nuc, aruncarea scaldei pe sub nuci, învierea şi metamorfozarea lui Lăzărel în flori şi vegetaţie luxuriantă, moment culminant marcat de hora veselă a colindătoarelor. Moartea şi renaşterea anuală a eroului reconstituite de textul folcloric păstrează amintirea ceremoniilor antice dedicate zeilor vegetaţiei (Dionysos, Adonis, Afrodita, Attis, Osiris). După unele tradiţii, corpul neînsufleţit al lui Lazăr a fost găsit şi bocit de sora lui mai mare, care era nevasta lui Dragobete şi nora Babei Dochia. De atunci ar fi rămas şi obiceiul jelitului la mort (Dobrogea, sudul Munteniei).
În Transilvania fetele uneau în această seară o oglindă şi o cămaşă curată sub un par altoit, pentru ca dimineaţa să răsară soarele peste ele. Cu aceste două obiecte se făceau apoi farmece de dragoste şi sănătate.
7. JOCUL CĂLUŞARILOR
Ceremonialul de mare spectacol, în care zeul Calus petrece şi se desfată împreună cu anturajul său divin, ceata căluşarilor din săptămâna Rusaliilor este cunoscut sub numele de Căluşari. Obiceiul Căluşului cuprinde practici şi formule magice, aspecte ale credinţei în existenţa Rusaliilor (spirite rele feminine) şi ale cultului unui străvechi zeu cabalin, acest fapt reieşind din numele obiceiului: Căluş, Căluşari, Căluţ sau Călucean. Dansurile şi actele rituale sunt executate de o ceată masculină strict ierarhizată: Mut, Vătaf, ajutor de Vătaf, Stegar, Căluşari de rând. Unele piese poartă şi ele denumiri adecvate cum ar fi Căluş sau Cal, dansul propriu-zis imitând şi el, de altfel, tropăiturile acestui animal. Totodată, este şi un prilej de venerare a strămoşilor, sâmbăta de dinaintea Rusaliilor fiind cunoscută şi sub denumirea de Moşii de vară. Ceremonialul Căluşului este complex şi ascunde taine care cu greu mai pot fi desluşite în zilele noastre. În sâmbăta de dinaintea Rusaliilor, sau chiar de Rusalii, dis-de-dimineaţă, Căluşarii, însoţiţi de lăutari, se duc într-un loc tainic din moşia satului. Ei se îmbracă în straie obişnuite, dar au cu ei şi costumele specifice: pălării cu boruri largi împodobite cu mărgele şi panglici multicolore, mijlocul şi pieptarul le este încins cu betele, iar la brâu poartă batiste brodate. La genunchi şi la glezne au canafuri, iar în picioare au opinci cu pinteni din metal care sună în timpul dansului; excepţie face ,,Mutul'' care este personificarea Căluşului (al zeului cal şi protector al cailor). Fiecare căluşar are un băţ. În trecut, locul băţului era luat de săbii din lemn sau metal. Vătaful duce şi o prăjină de 4-5 metri, o năframă albă, panglici, aţă roşie din care se va face steagul Căluşarilor. La taina cea mare a naşterii Căluşului (Legatul Căluşului) nu asistă decât Căluşarii, lăutarii fiind îndepărtaţi de la locul respectiv, şi, ca urmare, nu depun jurământ de credinţă în faţa Mutului si Vătafului. Este momentul când se face ciocul Căluşului dintr-un lemn răsucit sau cioplit, în forma unui cap şi gât de cal. Acesta se îmbracă într-o piele de iepure în care se pun diferite plante de leac, dar şi nişte aţe cu măsura Căluşarilor. Ei depun jurământul de credinţă şi sunt iniţiaţi în noul rol prin săritul peste Căluş. Căluşarii se consideră slujitorii Tatălui Ceresc şi nu se pot prinde în lucruri rele sau necurate. Tinerii care doresc să intre în ceata de căluşari trebuie să ştie jocul, să treacă printr-un ceremonial de purificare a răului din ei şi să rostească acest jurământ. Prin juramânt, tinerii se angajează să respecte şi să ducă mai departe tradiţia căluşarilor şi să nu se îndoiască de credinţa în Dumnezeu. Ei se salută zicând ,,Halai şa!'' sau nechează precum caii, mestecă usturoi pentru a fi protejaţi împotriva spiritelor rele şi mai ales a bolilor lăsate de hidoasele babe Rusalii. Ceata se deplasează pe la casele oamenilor şi începe un dans fascinant, care imită mişcările calului. Starea euforică şi coeziunea mistică între participanţi, legaţi prin jurământ de credinţă şi complicate rituri de consacrare, sunt obţinute prin executarea, până la epuizarea fizică şi psihică, a dansurilor sacre, după melodii de joc cântate de lăutari. Astfel, dansurile căluşăreşti au acelaşi efect cu cel al beţiilor rituale de la Anul Nou (Revelionul, Îngropatul Crăciunului, Iordănitul Femeilor). Jocul căluşarilor poartă cu sine funcţii şi roluri diferite ca vechime şi semnificaţie:
- desfătarea zeului cabalin substituit de o mască purtată de Mut, de o efigie (Steagul Căluşului), un totem (Ciocnitul Căluşului) în care apar excese, urme ale unor practici orgiastice;
- transferul magic al fertilităţii divine prin vrăjirea, în timpul jocului, a bolovanului de sare, dat apoi vitelor pentru prăsire şi înmulţire, şi a blidului cu seminţe pentru însămânţarea şi rodnicia ogoarelor;
- grăbirea căsătoriei fetelor şi fertilizarea simbolică a tinerelor neveste prin intrarea lor, la încheierea jocului, în hora căluşarilor şi prin atingerea falusului purtat de Mut;
- vindecarea persoanelor “luate din Rusalii”, “luate din Căluş”, etc., prin transferul magic al sufletului sănătos de la oala de lut spartă cu băţul de Mut sau Vătaf, de la puiul de găină sacrificat violent sau de la căluşarul supus unei morţi rituale, numită Doborârea căluşarilor, la omul bolnav;
- jucatul copiilor purtaţi în braţe în hora Căluşului sau săritul lor, întinşi pe pământ, de către căluşari pentru alungarea bolilor, în special a "frigurilor";
- alungarea Ielelor sau Rusaliilor prin ameninţarea lor cu diferite arme preistorice (beţe, săbii din lemn, arcuri cu săgeţi), prin scenele războinice (Războiul), prin plantele vrăjite (pelin, usturoi), prin impetuozitatea dansurilor căluşăreşti care imită, uneori, mersul la trap sau în galop al cailor, prin formule indescifrabile şi zgomote produse de zurgălăi şi clopoţei. Pe tot parcursul dansului, ciocul este purtat în traistă sau în braţe numai de către Mut sau Vătaf. Spectatorii nu îl pot privi decât pentru câteva momente, în care li se arată capul scos din traistă. Principalul protagonist al spectacolului este Mutul, care face tot felul de giumbuşlucuri, merge în mâini, execută diferite acrobaţii, nu ascultă de vătaf, îi pedepseşte simbolic pe cei care nu dansează bine, glumeşte cu cei din public. Căluşarii colindă în acest mod tot satul până la apusul soarelui. În unele zone, obiceiul se sfârşeşte marţea, când are loc spargerea Căluşului. Căluşarii se duc apoi şi îngroapă ciocul într-un loc ascuns şi abia peste un an îl mai scot la lumină, cu ocazia unui nou legământ. Deşi iniţial s-a crezut că originea obiceiului se află în dansurile militare romane, ce semnifică răpirea sabinelor sau uciderea zeului Osiris de către Set, ulterior specialiştii au căzut de acord că este vorba de un obicei de origine traco-getică. Căluşarii (bărbaţii cei mai agili şi mai puternici din sat) au un rol important în cadrul comunităţii. Ei reiau în mod simbolic viaţa zeului cabalin şi săvârşesc rituri de vindecare a persoanelor îmbolnăvite de Rusalii şi de alungare a spiritelor rele.
Dansul este executat prin lovituri ale calcâielor, bătăi apăsate în pământ, sărituri în aer, strigături. Melodiile sunt instrumentale, interpretate la fluier, cimpoi sau vioară, şi însoţesc dansul. Ele sunt formate din două sau mai multe părţi, o parte lentă şi apoi una sau mai multe melodii foarte vioaie. În Transilvania dansul se practică fie de Anul Nou, pe melodii de joc, fie de la Crăciun la Anul Nou, cu desfăşurare complexă. În Munteni a creat de-a lungul timpului o gamă întregă de jocuri: Murguleţul, Sârba, Băltăreasca, etc.
Căluşul este astăzi un joc de mare virtuozitate şi tehnică, fiind o preţioasă comoară folclorică, dar şi un izvor viu al religiei geto-dacilor.
- Teacher: Oana Lianu
- Teacher: Evanthia-Maria Marta