I. ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA APARIŢIA LEGISLAŢIEI ŞI A DREPTULUI FUNCIAR ÎN ROMÂNIA (Istoricul şi conţinutul dreptului funciar. Înţelegerea noţiunilor de legislaţie şi drept funciar)
I.1. Istoricul formării dreptului funciar:
Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au îndeletnicit cu agricultura, fie cultivând pământul pentru a-I culege roadele, fie folosind păşunile pentru a creşte vitele.
Din timpurile cele mai îndepărtate, începând cu vechile civilizaţii orientale, continuând cu civilizaţia greco-romană, până în epoca modernă, cam până la 1830, dată ce corespunde cu dezvoltarea maşinismului şi a marilor industrii, principala bogăţie şi îndeletnicire, mai în toate ţările, a rămas agricultura. Ea joacă un rol precumpănitor şi astăzi, în ţările agricole, ca România, Bulgaria, Danemarca, croaţia, Slovacia, Finlanda, Ungaria ş.a. Pe de altă parte, instituţiile agrare s-au putut uşor armoniza cu instituţiile de drept civil, care au deopotrivă un caracter conservator şi tradiţionalist. Dacă privim fenomenul agricol în istoria poporului român, putem constata şi aici că agricultura se confundă cu însăşi fiinţa noastră etnică. A cunoaşte istoria dreptului funciar în România nu este altceva decât a cunoaşte o parte din istoricul neamului nostru, fiindcă pământul a fost din cele mai vechi timpuri temelia pe care a crescut şi s-a dezvoltat întreaga evoluţie a neamului românesc. Şi dacă s-a putu spune în alte ţări că acest drept emană direct din pământ, din brazdele răsturnate ca un produs al solului, parafrazând cuvintele marelui filozof J.J.Rousseau, putem spune şi noi că, orice ţăran român, fără să-şi dea seama, cu plugul său este un adevărat legiuitor.
Cu toate acestea, de un drept funciar românesc nu s-a început a se vorbi decât cu ceva ani în urmă.
După câte se ştie, istoria poporului român a fost dominată de o serioasă problemă agrară, a ceea a repartiţiei defectuoase a proprietăţii agricole. Astfel, în epoca Principatelor Române, prin mai multe aşezăminte agrare s-a căutat, fără rezultat însă, să se reglementeze în mod mulţumitor raporturile dintre moştenitori şi clăcaşi. În tot acest interval de timp, viaţa Principatelor a fost zguduită de nenumărate răscoale, culminând cu mişcarea lui Tudor Vladimirescu din 1821 şi mişcarea revoluţionară din 1848, care îşi propunea să împlinească năzuinţele seculare ale ţărănimii după pământ. Prin etape succesive, începând cu primele noastre aşezăminte agrare, s-a ajuns la legea pentru reglementarea proprietăţii rurale din 15 august 1864, care marchează inaugurarea politicii noastre de largă împroprietărire a ţăranilor.
Cu tot caracterul tradiţionalist al activităţii plugăreşti, imperativele timpurilor noastre au impus încetul cu încetul crearea unui sistem de norme agrare, care au format aşa numitul drept agrar (funciar, astăzi). Profesorul Jornescu, fostul titular al catedrei de drept agrar de la Academia de Agricultură din Bucureşti, reduce la trei cauzele fundamentale care au determinat naşterea dreptului agriculturii, pe care le socotim juste şi la care aderă întru totul:
• Introducerea ştiinţei în agricultură şi perfecţionarea mijloacelor tehnice;
• Adaptarea agriculturii la nevoile speciale şi noi ale timpurilor actuale;
• Problemele naţionale în legătură cu solul şi munca agriculturii.
La acestea vom mai adăuga şi un alt motiv, acela al transformării ce s-a produs în concepţia privitoare la rolul şi funcţia proprietăţii.
În concepţia individualistă a Codului civil, sub regimul economiei liberale, pământul are caracterul unei mărfi mobilizatoare ca valoare şi transportabilă juridiceşte, ca orice alt capital. Conceptul liberal, îngăduie libertatea pentru proprietar de a munci sau de a nu munci pământul său, ca şi dreptul de a-l înstrăina, fără nici o restricţie. Problemele ridicate la noi prin împroprietărirea ţăranilor – în care caracterul social domină – au desprins funcţia social-economică a proprietăţii. Astfel, s-a creat, pe lângă acea proprietate supusă normelor de drept comun, o proprietate cu un regim juridic propriu, cu scopul de a păstra imobilele agricole, provenite de la stat sau prin stat, în stăpânirea ţărănimii, socotită ca rezerva vitală a naţiunii.
I.2. Conţinutul dreptului funciar
Pentru a putea determina conţinutul acestui drept trebuie să lămurim mai întâi: ce se înţelege prin agricultură?
Agricultura are două înţelesuri: unul mai larg, şi anume: orice activitate omenească închinată valorificării produselor pământului. Aici ar intra, pe lângă cultivarea pământului, lucrările de îmbunătăţiri funciare, silvicultura, creşterea animalelor, vânatul, pescuitul şi, de ce nu, mineritul. În sens restrâns, agricultura este orice activitate omenească întrebuinţată numai la cultura pământului, cu alte cuvinte, agricultura propriu-zisă.
Dificultatea stabilirii termenului de agricultură se datorează, pe de o parte, numărului mare de îndeletniciri care se cuprind sub această denumire, iar pe de altă parte, eterogenităţii preocupărilor agricole. Această problemă a delimitării termenului de agricultură s-a dezbătut de specialişti atât în lucrări cât şi în congresele şi organizaţiile internaţionale, fără să se fi ajuns însă la stabilirea unor criterii obiective de delimitare.
De altfel, o mare diversitate domină în această materie, de la ţară la ţară şi, în aceeaşi ţară, de la speţă la speţă, deciziile jurisprudenţei fiind adeseori contradictorii.
Examinând soluţiile de speţă ale jurisprudenţei noastre, vom putea desprinde următoarele:
Exploatarea pădurilor nu poate avea alt caracter decât exploatarea agricolă, căci pe de o parte şi pădurea intră în noţiunea de produs al pământului, iar pe de altă parte şi exploatarea pădurii impune, pentru a obţine sporirea randamentului şi datorită regimului legal silvic, anumite procedee de amenajare şi replantare, care transformă exploatarea forestieră într-o adevărată cultură: silvicultura.
Dacă trecem la o formă mai înaintată de cultură a pământului, care presupune o organizare şi folosirea unor mijloace tehnice mai înaintate, pregătirea specială şi cele mai adesea creditul şi munca altora – horticultura şi floricultura -, găsim, afară de unele mici excepţii, o identitate de poziţie a jurisprudenţei noastre cu cea franceză şi o atitudine, oarecum diferită, a jurisprudenţei şi a unei părţi din doctrina italiană, care evoluează şi în această materie către idea de întreprindere organizată, desprinsă de exploatarea agricolă. Dimpotrivă, pentru jurisprudenţa română şi cea franceză, vânzarea produselor grădinăritului, cea a cultivării florilor şi pep9inierelor, îşi menţine caracterul său civil, deşi pentru producţia lor au fost puse în mişcare mijloace tehnice mai perfecţionate. Acelaşi lucru este valabil şi pentru albinărit şi piscicultură.
În consecinţă, urmând tendinţele jurisprudenţei noastre şi socotind că agricultura trebuie să fie supusă aceluiaşi regim juridic, chiar când ca, în interesul economiei naţionale, încearcă să rupă zăgazurile unor exploatări tradiţionale şi empirice, noi suntem partizanii unei concepţii mai largi şi facem să intre în cadrul activităţii agricole tot ceea ce se referă la producţia şi munca câmpului, indiferent de gradul de perfecţionare a mijloacelor tehnice întrebuinţate în acest scop. Chiar şi transformarea produselor agricole se poate încadra în noţiunea de agricultură, în măsura în care o asemenea transformare constituie un mijloc de valorificare şi comercializare a produselor proprii ale agricultorului.
I.3. Ce înţelegem prin legislaţie şi prin drept funciar?
Legislaţia agrară reglementează raporturile de orice natură ce se nasc din exerciţiul activităţii agricole. Dar, mai întâi o mică observaţie: legislaţia agricolă cuprinde atât norme de drept public, cât şi norme de drept privat. O parte din doctrină înţelege prin drept privat funciar, dreptul funciar propriu-zis, iar dreptul public funciar, împreună cu normele de drept public, ar forma aşa-zisa legislaţie agrară.
Dreptul funciar privat se ocupă în special cu:
- raporturile de interes privat dintre persoanele care activează în economia rurală, privită din punct de vedere al manifestărilor lor social-agrare;
- raporturile de interes privat între aceste persoane, în funcţie de bunurile ce le deţin în interesul producţiei agrare.
Dreptul public funciar se ocupă cu:
- administraţia agrară şi instituţiile de drept public ce au legătură cu economia rurală;
- reglementarea raporturilor dintre persoane şi instituţiile administrativ-teritoriale în vederea satisfacerii atât a intereselor agrare particulare, cât şi a intereselor generale ale statului;
- intervenţia statului în vederea asigurării progresului economiei rurale.
Noi, în cele ce urmează, vom vorbi de dreptul funciar în înţeles de legislaţie funciară, cuprinzând atât normele de drept privat cât şi pe cele de drept public, noţiunea de drept având mai mult tehnicitate.
Doctrina german, spre exemplu, face distincţie între “Agrarrecht” şi “Landwirtschaftsrecht”. Din prima categorie face parte dreptul privat agrar, iar cea de-a doua categoria are o sferă cu mult mai largă, deoarece cuprinde, pe lângă dreptul public şi privat al activităţii agrare propriu-zise, şi dispoziţiile legale referitoare la silvicultură, la regimul apelor, la vânătoare, la pescuit şi la creşterea vitelor. Tot aceeaşi doctrină întrebuinţează calificarea de drept al economiei sau “Wirtschaftsrecht”, ansamblul tuturor normelor cuprinse în dreptul funciar şi dreptul comercial. Italienii numesc acest drept: “diritto dela produzione”. Noi credem că denumirea germană este mai exactă, întrucât acest drept nu se referă numai la producţia propriu-zisă, ci şi la alte fenomene economice.
Cele mai multe norme de drept agrar sunt cuprinse în Codul civil şi în instituţiile de drept civil. Aşadar, nu se poate face delimitarea raporturilor agrare de acelea ale dreptului civil.
Prin legile cu caracter agrar se asigură numai evoluţia instituţiilor noastre juridice, adaptându-le la noile nevoi de ordin social şi economic.
- Tanár: Popoviciu Gabriela-Argentina